Efemer se stinge iubirea între doi

Aievea bate vântul prin amintiri trecute,
Aieve-aduce dorul momente nevăzute
Și efemer se sting clipele plăcute,
Tic-tac, tic-tac, au mai trecut trei minute.

Încet se scurge soarele pe balta-nalbăstrită,
Și-ncet răsare luna, o minunat-actriță.
Iar cortina, înnegrită de momente grele,
Învăluie trecutul în mii de albe stele.

Degeaba mai visezi la nopțile de vară,
Când vă plimbați nestingheriți pe-afară.
Degeaba înerci să readuci la viață
Ceea ce-odată a fot legat c-un singur fir de ață.

În zadar se mai ivește iubire între noi.
Destinul nostru n-a fost să fim amândoi.
Și chiar dacă acum prezentu-ți-e anost,
Privește-n viitor! A fost frumos! A fost! ...

El și Ea.

- Mă vezi?
- Nu, nu. Unde ești?
- Peste stradă, la un bloc distanță. Nu mă auzi?
- Ba da, te aud.
- Încă nu mă vezi?
- Nu. Ar trebui?
"Niciodată nu mă vezi ..." gandi ea, ranită de întrebarea băiatului.
- Da, ar trebui. Pentru că eu te văd. Ești mereu acolo ...
- Unde mă vezi? Sunt acolo, dar .. acolo unde?
O tăcere mormântală se așternu între ei, până când el întrebă, glasu-i gros spărgând zidurile de granit ale tăcerii:
- Cine ești?
- Eu? Eu sunt cea care te veghează din umbră; cea care te iubește în taină; cea care speră ca ziua de mâine să vină odată cu zâmbetul tău; cea care încă mai speră la un salut din partea ta. Știi?... Sunt eu. Cea pe care tu nu o vezi niciodată.
- Și, totuși, eu unde sunt?

- În inima mea.

În loc de ”Bine v-am găsit!”

Andreea mă numesc. Nu sunt nouă pe aici, dar sper că voi rămâne mai mult prin aceste locuri. În fața unei persoane probabil m-aș descrie prin simple cuvinte cu înțelesul lor propriu, fără nicio aluzie la ceva poetic. În fața voastră nu mă pot descrie decât prin două cuvinte: ”ființă omenească”. Poate nu știți cine sunt, dar veți descoperi printre rândurile scrierilor mele.